O zi din viata

Blocuri gri cu miros de tăciune; urme de bocanci prăfuiţi şi mulă fericire murdară în chipul întâlnit chiar şi pe ghereta de unde se vinde îngheţată împachetată în ambalaj de unt…

Uşa unuia dintre blocurile la fel de spălate parcă de acelaşi clor ideologic se deschide cu greutate. Mâna firavă a Elenei încearcă să prindă uşa la ieşire pentru a nu face zgomot…Bentiţa albă îi pune aşa de bine chipul în evidenţă…Deja a început să-i placă şi ei cum îi stă tocmai pentru că după îndelungi certuri cu părinţii şi-a putut face breton.

În mintea ei dansează atâtea lucruri…Dacă ar putea să se gândească la mai multe în acelaşi timp ce bine ar fi! De-abia aşteaptă să vină seara pentru că “Pistruiatul” a lăsat-o în suspans. Imediat şi-a amintit că astăzi va face o ieşire cu clasa: tovarăşul trece pe Bulevardul “Regina Elisabeta” iar clasa ei a fost una dintre cele norocoase să participe la acest eveniment încărcat de emoţie…

Strada e rece şi goală…dar în acelaşi timp plină de copii fericiţi în drumul lor spre şcoală. În dimineaţa aceea Elena chiar era mândră de ea. Matricola îi era prinsă cu capse, în ciuda aţei care era folosită în deosebi pentru asta. Ce-i mai mulţumea în gând mamei petru că a cusut-o. Se simţea aşa de originală…şi chiar era!

După şcoală i-a promis bunicii că se va duce să-i încarce sifonul. “Ah…mai bine îi spuneam că mă duc mâine; am uitat de banele de pe şifonier, cred că s-au copt destul. Mi-e aşa de poftă!”, îşi spunea în gând Elena.

După cum a promis, pe la două jumătate fata îşi făcea veacul la coada plină de beţivi a sifonăriei. Fiecare îşi spunea povestea, în şoaptă sau nu, despre miuţa din faţa blocului sau spriţul de seară…

Bunica nu stătea departe. La zece minute de mers lejer. După ce a scăpat de sifon şi beţivi se îndreaptă în sfârşit spre casă. Uşa mare şi rece a blocului simţea din nou mâna caldă şi firavă a fetei, deschizând-o cu putere, pentru că era o “uşă grea”, cum îi spunea Elena. Încă de pe scări se auzeau zgomote de farfurii şi discuţii pe tonuri mai înalte. De obicei urcă pe scări când e singură; îi este tare frică să meargă cu liftul de când s-a oprit curentul şi a rămas prizonieră în acesta. A ţipat…a urlat…a dat cu pumnii…cu picioarele; într-un sfârşit s-au auzit nişte voci şi până la urmă a ieşit din cămăruţa mişcătoare, care i-a provocat atât de multă frică, chiar şi o fobie de întuneric.

Tatăl nu era acasă. Află că plecase după nişte pui de vreo trei ore. Până la urmă, mama Elenei a încetat să aştepte puiul; a pus mâna pe un cuţit şi a legat din nişte cartofi mărunţi, puţin unt şi câteva picături de lapte un piure, care urma să fie savurat alături de nişte carne de la untură şi murături de apă, căci cele în oţet se terminaseră acum vreo 2 luni.

Toată masa se gândi Elena la tema de casă. Ar fi vrut să facă ceva cu adevărat special, însă nu avea nicio idee. “O scrisoare de mulţumire către tovarăş…” nu este chiar atât de complicat, dar mereu Ana face scrisori mai frumoase: pune atât de multă pasiune, alege cuvinte melodioase şi ştie să scrie legat, cum zice tovarşa învăţătoare; plus de asta se pricepe şi să citească …colegii cred că o citeşte şi de o sută de ori acasă pentru că uneori este atât de cuprinsă încât închide ochii şi zice în continuare textul. Data trecută i-au dat lacrimile de fericire. Spune că este fericită cu tovarăşul Ceauşescu şi moare de admiraţie când o vede pe tovarăşa. Mama Elenei spune că tatăl Anei este un nenorocit pe care-l ascultă mai marii. Ea crede că el îi face compunerile Anei. Elena nu crede. N-ar face un ministru de externe asta.

Anul trecut, de ziua tovarăşului Nicolae Ceauşescu, Ana a fost aleasă să-i ofere flori. Ce încântare! Când s-a întors în formaţie tremura toată şi spunea că e cea mai fericită zi din viaţa ei, că ar fi dat orice să se fi oprit timpul atunci când dumnealui a privit-o. Şi-apoi la şcoală toţi o admirau şi spuneau despre ea că va ajunge mare în viaţă.

Noroc cu amintirile astea, care i-au dus gândurile departe de apa rece cu care tocmai spălase vasele. În goana ei după o idee cât mai bună, tatăl veni. Discutară despre lucruri mărunte, după care Elena se aşeză la masa din bucătărie, unde îşi făcea de obicei temele şi se apucă de treabă:

„Mult iubiţi tovarăşi Nicoale şi Elena Ceauşescu,

Din tot sufletul meu de elev la Şcoala Generală „Geo Bogza”, Nr.170, vă mulţumesc pentru momentele de fericire pe care ni le oferiţi în fiecare secundă de existenţă senină şi vă dorim ca tot binele ce faceţi dumneavoastră întregii naţiuni române să se întoarcă înzecit dumneavostră pentru a ne fi alături la bine şi la rău mulţi ani de-aici înainte.

Cu stima şi abnegaţie,

Elena Ionescu ”

Fericită că a terminat tema, Elena se uită la ceas. Fix cât să-nceapă „Pistruiatul”. În ciuda nerăbdării, mai aşteptă zece minute până veni emisia. Nu mult după ce începu se şi termină telenovela vieţii de elev a Elenei. Ar fi vrut să mai facă câte ceva, eventual să citească o carte. Bună idee! Se duse pe balcon, unde avea nişte cărţi primite de la o mătuşă într-o cutie veche. Era cam întuneric, ce-i drept, dar avea lângă ea un chibrit. Descifră cu greu „10 săptămâni în balon”. Cam plictisitor. Mai căută ceva. De-odată simţi la la mână o carte mică, rece ... Interesant! „Ciulinii Bărăganului”. „Asta mai merge”, îşi spune în gând. Se duse repede în cameră să o citescă. Lumina lămpii pâlpâia îngrozitor. Până la urmă se lăsă păgubaşă. Gata de culcare, se mai duse o fugă până la baie. „Nu te-ai culcat Eleno? E miezul nopţii!”, se auzii disperată vocea mamei. „Imediat mamă!”. Plină de voioşie şi oboseală Elena se aşeză alături de fratele ei mai mic în pat. Mai răsfoi almanahul plin de învăţăminte ale tovarăşului, după care visul galopa cu putere către o nouă zi.

Cam asta era o zi din viaţa elevilor de-atunci. Fără dureri, fară fericiri, totul părea un mare nimic, de care ei erau extrem de mulţumiţi. Probabil că şcoala i-a învăţat să-i iubească aşa de mult chiar şi pe cei care îi injunghiau în fiecare zi pe la spate sau prin faţă...

Dacă am da timpul înapoi...am fi uluiţi să observăm ca fructele, dulciurile erau extrem de rare...Şi ce copilărie? Mai bine-atunci? De ce fraţilor?

Sunt scârbită de ce se întâpla. Îi mulţumesc în fiecare zi lui Dumnezeu că n-am fost aunci. Mie-mi place să comunic...să simt...să urlu de tot ce se-ntâplă cu mine, nu să scriu aberaţii de mulţumire unor analfabeţi care s-au găsit să conducă o ţara.

Asta e păreerea mea...Nu mi-e tamă să mi-o exprim. Am motivele mele să cred că şi astăzi sunt atâţia şi atâţia care au rămas comunişti...care-i plâng mormântul cismarului! Mi-e silă şi îmi vine să vomit de tot ce are legătură cu regimul ăsta. E mai mult decât şi-ar putea închipui oricine...atunci când dai timpul înapoi!