Noaptea

E noapte. Sufletele isi arcuiesc culorile in clepsidra lunara din colţul ferestrei. Mi s-a făcut somn, aşa dintr-o dată. Sting lumina. Mă bag în pat. E noapte. Stelele se văd mai bine acum, sclipesc mai ispititor, mai roditor în taina păcurii de afară.

Aprind lumina. Mă dau jos din pat. Deschid fereastra. Un drac gol se zvârcoleşte în mine de 5 minute. Habar n-am cum să-i vorbesc şi clar, nu-i ştiu limba. Mi-aş băga mâna în stomac dacă aş putea să-l scot...dar nu pot.

E noapte şi din nou mă simt vinovată de mine pentru că pur şi simplu este noapte.

Mi-am dorit din totdeauna să fiu noaptea, cu alaiul ei de zăngănele ce-şi mişcă boltele mereu...mi-am dorit să fiu noaptea, să pot atinge lumea doar cu o sclipire.

Noaptea e tristă de obicei şi nu înţeleg de ce. Aş da orice să o văd mai sprintenă, mai zglobie, parcă un pic mai luminoasă...

E noaptea. Ea, noaptea, mă cunoaşte cel mai bine. Mereu mi-a simţit zvâcnirile, mereu mi-a clipit în taină, când mi-a fost mai greu. Mă cunoaşte şi gata! Nu au rost cuvintele; sunt prea goale pentru a o vorbi...in lipsă.

Mă uit pe geam. Din nou mă uit pe geam şi nu văd nimic special. Domne, dar chiar nimic.

N-am mai şters demult geamul. Poate asta este problema. Cârâiele de parf s-au încolăcit cu muşte moarte şi pânze de păianjen. Clipesc. Doamne, dar clipesc absurd; am ajuns să nu mă mai înţeleg nici eu. Ruşine să-mi fie şi punct.

E clar că au o problemă. Asta e clar! Nu necesită explicatii sau perceptii anterioare, ar necesita, insa, un psiholog care să mă dea cu capul de fereastră şi să spună:

- „Eşti nebună?”. Frustrată, aş răspunde: - „Nu!”

- „Un om sănătos nu se crede noaptea şi nici nu se vizează a fi ea, fetiţ-o, nu vezi că ai încurcat metriile?

- Le-ncurc?

Răzleţ, stupid, dar etern sunt eu. Un mijloc de transport intre mine şi stele. Scheletronul ce se plimbă şi adună pasageri se numeşte „Heracle”.

Sunt noaptea. Ce interesantă transformare...