Tinerete fara tutun

Stimate domn de departe,

Mă declar fericită în primul rând pentru că am avut ocazia şi puterea să-mi aşez cuvintele pe foaia asta de hârtie... Restul vine cumva de la sine. Se spune că şi cele mai lungi călătorii încep cu primul pas: iată că eu l-am făcut deja!
Ştiţi, mereu am în minte faptul că pot schimba cu adevărat ceva în lumea asta...atât de mică, zic eu: fie că doar stau pe o bancă şi mă ridic de câte ori văd un om aruncând o hârtie pe jos. Mă ridic pur şi simplu şi o iau, la fel de simplu şi o duc la coş. În principiu pare simplu, dar nu e chiar aşa. În fine, n-are rost să vă vorbesc despre frustrările mele zilnice...ar fi mult prea multe şi neînsemnate, mai ales pentru dumneavoastră.
Să încep a mă îndrepta către problema de bază, dacă îi pot spune aşa: tutunul ăsta de toate zilele, vaporii ăştia nocivi care provoacă atâta fericire, atâta nădejde...ce-am putea să schimbăm, ce-am putea spune cu asta, ce-am dori să se-ntâmple?
Uneori, se-ntâmplă, rar ce-i drept, să meditez la fum...la nimicul pentru care luptăm aşa. Totul pare normal: omul scoate un pachet de ţigări din buzunar; din pachet o ţigară; din ţigară fum şi din fum nimic. Şi chiar aşa, nimic!
N-am niciun slogan pentru a vă convinge că ţigara dăunează; nici nu îmi propun să inventez unul, nu vreau ceva comercial. Nu trebuie să spun „Fumatul ucide” pentru a vă face să-nţelegeţi că el chiar ucide şi probabil nici nu veţi sta să vă povestesc cum ucide acesta! Eu sunt suficientă pentru a vă convinge...sunt mai mult decât un slogan...sunt om! Nimic nu poate fi mai sugestiv decât asta!
Probabil că vă veţi spune în gând „Cu ce aberaţii îmi împuie capul fata asta. Nu vede că am treabă?” Nu, nu văd că aveţi treabă; văd doar că sunteţi şi dumneavoastră om şi faptul că aţi deschis scrisoarea asta îmi dovesdeşte că vă pasă de lumea asta! Că simţiţi şi dumneavostră uneori, că lucrurile nu merg chiar aşa de bine...că e nevoie de ceva ulei pentru a unge şinele...Da, dumneavoastră sunteţi şinele noastre...sunteţi speranţa că poate fi mai bine de-atât!
Ar fi puţin cam dur să vă propun să renunţaţi să comercializaţi ţigări în clubul dumneavoastră. Nici n-o să vă propun asta! Dumneavoastră vă doriţi să câştigaţi bine şi poate chiar câştigaţi de pe urma ţigărilor...şi eu îmi doresc să trăiesc într-un mediu sănătos şi aş mai câştiga câteva zile de viaţă dacă n-aş mai inhala atâta nocivitate! Vedeţi, suntem chit! Amândoi câştigăm câte ceva: dumneavoastră bani, eu viaţă. Ce e mai presus? Ce valorează mai mult? De cine vă pasă mai tare? Ce alegeţi?
În momentul ăsta sunteţi ca un deschizător de drumuri, ca un duce cu putere deplină...aveţi milioane de zile în mâinile dumneavoastră...pe care le puteţi lua doar continuând să vindeţi ţigări...sau ni le puteţi înpoia...puteţi să fiţi Dumnezeul nostru...puteţi să ne oferiţi viaţă...
Ce poate fi mai util de-atât?!

Cu stimă,
Denisa Dumitraşcu

O zi din viata

Blocuri gri cu miros de tăciune; urme de bocanci prăfuiţi şi mulă fericire murdară în chipul întâlnit chiar şi pe ghereta de unde se vinde îngheţată împachetată în ambalaj de unt…

Uşa unuia dintre blocurile la fel de spălate parcă de acelaşi clor ideologic se deschide cu greutate. Mâna firavă a Elenei încearcă să prindă uşa la ieşire pentru a nu face zgomot…Bentiţa albă îi pune aşa de bine chipul în evidenţă…Deja a început să-i placă şi ei cum îi stă tocmai pentru că după îndelungi certuri cu părinţii şi-a putut face breton.

În mintea ei dansează atâtea lucruri…Dacă ar putea să se gândească la mai multe în acelaşi timp ce bine ar fi! De-abia aşteaptă să vină seara pentru că “Pistruiatul” a lăsat-o în suspans. Imediat şi-a amintit că astăzi va face o ieşire cu clasa: tovarăşul trece pe Bulevardul “Regina Elisabeta” iar clasa ei a fost una dintre cele norocoase să participe la acest eveniment încărcat de emoţie…

Strada e rece şi goală…dar în acelaşi timp plină de copii fericiţi în drumul lor spre şcoală. În dimineaţa aceea Elena chiar era mândră de ea. Matricola îi era prinsă cu capse, în ciuda aţei care era folosită în deosebi pentru asta. Ce-i mai mulţumea în gând mamei petru că a cusut-o. Se simţea aşa de originală…şi chiar era!

După şcoală i-a promis bunicii că se va duce să-i încarce sifonul. “Ah…mai bine îi spuneam că mă duc mâine; am uitat de banele de pe şifonier, cred că s-au copt destul. Mi-e aşa de poftă!”, îşi spunea în gând Elena.

După cum a promis, pe la două jumătate fata îşi făcea veacul la coada plină de beţivi a sifonăriei. Fiecare îşi spunea povestea, în şoaptă sau nu, despre miuţa din faţa blocului sau spriţul de seară…

Bunica nu stătea departe. La zece minute de mers lejer. După ce a scăpat de sifon şi beţivi se îndreaptă în sfârşit spre casă. Uşa mare şi rece a blocului simţea din nou mâna caldă şi firavă a fetei, deschizând-o cu putere, pentru că era o “uşă grea”, cum îi spunea Elena. Încă de pe scări se auzeau zgomote de farfurii şi discuţii pe tonuri mai înalte. De obicei urcă pe scări când e singură; îi este tare frică să meargă cu liftul de când s-a oprit curentul şi a rămas prizonieră în acesta. A ţipat…a urlat…a dat cu pumnii…cu picioarele; într-un sfârşit s-au auzit nişte voci şi până la urmă a ieşit din cămăruţa mişcătoare, care i-a provocat atât de multă frică, chiar şi o fobie de întuneric.

Tatăl nu era acasă. Află că plecase după nişte pui de vreo trei ore. Până la urmă, mama Elenei a încetat să aştepte puiul; a pus mâna pe un cuţit şi a legat din nişte cartofi mărunţi, puţin unt şi câteva picături de lapte un piure, care urma să fie savurat alături de nişte carne de la untură şi murături de apă, căci cele în oţet se terminaseră acum vreo 2 luni.

Toată masa se gândi Elena la tema de casă. Ar fi vrut să facă ceva cu adevărat special, însă nu avea nicio idee. “O scrisoare de mulţumire către tovarăş…” nu este chiar atât de complicat, dar mereu Ana face scrisori mai frumoase: pune atât de multă pasiune, alege cuvinte melodioase şi ştie să scrie legat, cum zice tovarşa învăţătoare; plus de asta se pricepe şi să citească …colegii cred că o citeşte şi de o sută de ori acasă pentru că uneori este atât de cuprinsă încât închide ochii şi zice în continuare textul. Data trecută i-au dat lacrimile de fericire. Spune că este fericită cu tovarăşul Ceauşescu şi moare de admiraţie când o vede pe tovarăşa. Mama Elenei spune că tatăl Anei este un nenorocit pe care-l ascultă mai marii. Ea crede că el îi face compunerile Anei. Elena nu crede. N-ar face un ministru de externe asta.

Anul trecut, de ziua tovarăşului Nicolae Ceauşescu, Ana a fost aleasă să-i ofere flori. Ce încântare! Când s-a întors în formaţie tremura toată şi spunea că e cea mai fericită zi din viaţa ei, că ar fi dat orice să se fi oprit timpul atunci când dumnealui a privit-o. Şi-apoi la şcoală toţi o admirau şi spuneau despre ea că va ajunge mare în viaţă.

Noroc cu amintirile astea, care i-au dus gândurile departe de apa rece cu care tocmai spălase vasele. În goana ei după o idee cât mai bună, tatăl veni. Discutară despre lucruri mărunte, după care Elena se aşeză la masa din bucătărie, unde îşi făcea de obicei temele şi se apucă de treabă:

„Mult iubiţi tovarăşi Nicoale şi Elena Ceauşescu,

Din tot sufletul meu de elev la Şcoala Generală „Geo Bogza”, Nr.170, vă mulţumesc pentru momentele de fericire pe care ni le oferiţi în fiecare secundă de existenţă senină şi vă dorim ca tot binele ce faceţi dumneavoastră întregii naţiuni române să se întoarcă înzecit dumneavostră pentru a ne fi alături la bine şi la rău mulţi ani de-aici înainte.

Cu stima şi abnegaţie,

Elena Ionescu ”

Fericită că a terminat tema, Elena se uită la ceas. Fix cât să-nceapă „Pistruiatul”. În ciuda nerăbdării, mai aşteptă zece minute până veni emisia. Nu mult după ce începu se şi termină telenovela vieţii de elev a Elenei. Ar fi vrut să mai facă câte ceva, eventual să citească o carte. Bună idee! Se duse pe balcon, unde avea nişte cărţi primite de la o mătuşă într-o cutie veche. Era cam întuneric, ce-i drept, dar avea lângă ea un chibrit. Descifră cu greu „10 săptămâni în balon”. Cam plictisitor. Mai căută ceva. De-odată simţi la la mână o carte mică, rece ... Interesant! „Ciulinii Bărăganului”. „Asta mai merge”, îşi spune în gând. Se duse repede în cameră să o citescă. Lumina lămpii pâlpâia îngrozitor. Până la urmă se lăsă păgubaşă. Gata de culcare, se mai duse o fugă până la baie. „Nu te-ai culcat Eleno? E miezul nopţii!”, se auzii disperată vocea mamei. „Imediat mamă!”. Plină de voioşie şi oboseală Elena se aşeză alături de fratele ei mai mic în pat. Mai răsfoi almanahul plin de învăţăminte ale tovarăşului, după care visul galopa cu putere către o nouă zi.

Cam asta era o zi din viaţa elevilor de-atunci. Fără dureri, fară fericiri, totul părea un mare nimic, de care ei erau extrem de mulţumiţi. Probabil că şcoala i-a învăţat să-i iubească aşa de mult chiar şi pe cei care îi injunghiau în fiecare zi pe la spate sau prin faţă...

Dacă am da timpul înapoi...am fi uluiţi să observăm ca fructele, dulciurile erau extrem de rare...Şi ce copilărie? Mai bine-atunci? De ce fraţilor?

Sunt scârbită de ce se întâpla. Îi mulţumesc în fiecare zi lui Dumnezeu că n-am fost aunci. Mie-mi place să comunic...să simt...să urlu de tot ce se-ntâplă cu mine, nu să scriu aberaţii de mulţumire unor analfabeţi care s-au găsit să conducă o ţara.

Asta e păreerea mea...Nu mi-e tamă să mi-o exprim. Am motivele mele să cred că şi astăzi sunt atâţia şi atâţia care au rămas comunişti...care-i plâng mormântul cismarului! Mi-e silă şi îmi vine să vomit de tot ce are legătură cu regimul ăsta. E mai mult decât şi-ar putea închipui oricine...atunci când dai timpul înapoi!

Noaptea

E noapte. Sufletele isi arcuiesc culorile in clepsidra lunara din colţul ferestrei. Mi s-a făcut somn, aşa dintr-o dată. Sting lumina. Mă bag în pat. E noapte. Stelele se văd mai bine acum, sclipesc mai ispititor, mai roditor în taina păcurii de afară.

Aprind lumina. Mă dau jos din pat. Deschid fereastra. Un drac gol se zvârcoleşte în mine de 5 minute. Habar n-am cum să-i vorbesc şi clar, nu-i ştiu limba. Mi-aş băga mâna în stomac dacă aş putea să-l scot...dar nu pot.

E noapte şi din nou mă simt vinovată de mine pentru că pur şi simplu este noapte.

Mi-am dorit din totdeauna să fiu noaptea, cu alaiul ei de zăngănele ce-şi mişcă boltele mereu...mi-am dorit să fiu noaptea, să pot atinge lumea doar cu o sclipire.

Noaptea e tristă de obicei şi nu înţeleg de ce. Aş da orice să o văd mai sprintenă, mai zglobie, parcă un pic mai luminoasă...

E noaptea. Ea, noaptea, mă cunoaşte cel mai bine. Mereu mi-a simţit zvâcnirile, mereu mi-a clipit în taină, când mi-a fost mai greu. Mă cunoaşte şi gata! Nu au rost cuvintele; sunt prea goale pentru a o vorbi...in lipsă.

Mă uit pe geam. Din nou mă uit pe geam şi nu văd nimic special. Domne, dar chiar nimic.

N-am mai şters demult geamul. Poate asta este problema. Cârâiele de parf s-au încolăcit cu muşte moarte şi pânze de păianjen. Clipesc. Doamne, dar clipesc absurd; am ajuns să nu mă mai înţeleg nici eu. Ruşine să-mi fie şi punct.

E clar că au o problemă. Asta e clar! Nu necesită explicatii sau perceptii anterioare, ar necesita, insa, un psiholog care să mă dea cu capul de fereastră şi să spună:

- „Eşti nebună?”. Frustrată, aş răspunde: - „Nu!”

- „Un om sănătos nu se crede noaptea şi nici nu se vizează a fi ea, fetiţ-o, nu vezi că ai încurcat metriile?

- Le-ncurc?

Răzleţ, stupid, dar etern sunt eu. Un mijloc de transport intre mine şi stele. Scheletronul ce se plimbă şi adună pasageri se numeşte „Heracle”.

Sunt noaptea. Ce interesantă transformare...

Iarta

În paguba cerului sângeriu,
Du-mă departe
Şi fă-te că mă părăseşti
Dar întoarce-te !
Uită de nebunia din gânduri,
Strânge surâsul într-un…
pocal…
şi iartă
fiecare gând…
în drum spre mine !

Voma

Panică. Plang. Ies din mine fara să vreau si arunc o privire prin imprejurimi. Imi vine sa ma strang de gat. N-am idee de ce. E inca noapte si perna nu si-a uscat fulgii de pletele mele vaporoase. Am mancat tot din farfurie la pranz. A fost destul de palpitant pentru că nu mai mâncasem niciodată supă de spanac. interesant. O nouă exeprienţă...Un nou început!
Te urasc, zăcământ ce te ştergi la fund cu toată istoria din noi. Iarnă deşi vară. Hai stai să-ţi spun! Nu mai vreau ! Pleacă. Cale. Departe.

O viaţă. Scurt. Gata. Şi uite cum pierd mai totul din ce-am adunat...pentru a ma întoarce din mine. E asa de greu. Încă plâng. Furie şi nervi de tine. nu mai te vreau în ochi.
N-ai înţelege nimic dacă n-ai fi tu! Te urăsc!
Folk. Bertzi. Ador de tine! te-ascult. te miros şi gata!
Într-un cuvânt mi-e scârbă de toată lumea asta, mai puţin de iubitul meu care mă suportă şi îmi face pe plac mereu. săracul, uneori nici nu-l înţeleg. de ce să stea cu mine, dacă eu tot îl ignor mereu, deşi îl iubesc...în fine, el ştie. De un timp încoace nu mai am chef de nimic şi asta se vede prin dorinţa mea acută de implicare. Aş da orice pentru încă o picătură de oază, nu-i ajunge nimic. In fine...N-are rost o discuţie patetică, acum când lumea este aşa de fericită. Uni-n stânga, alţi-n dreapta şi uite cum murim la fel de proşti, la fel de păgâni, în goana după mai mult...

Condamnati la moarte

In sfarsit, am reusit sa ne punem imaginatia la bataie pentru o piesa de teatru cu adevarat serioasa (spunem noi), o piesa in care am investit in primul rand mult timp si multa dragoste. Va asteptam pe toti sa vedeti o piesa in care va veti regasi, o piesa pe care o sa o traiti secunda cu secunda...o pisa care va va reaminti ca suntem muritori in pofida capacitatii noastre de a ignora moartea si urmarile ei.

O piesa care te invata sa mori frumos!

Piesa este inglobata in campania umanitara "Un zambet de Paste", campanie in care diferiti copiii care au nevoie de noi, vor primii cadouri cu ocazia sarbatorilor de Paste. Speram sa fiti iepurasul de care au nevoie toti acesti copii.

Va asteptam, vineri, 25 aprilie, la orele 16:00 la teatrul "Tony Bulandra" Targoviste.
Biletele se pot procura de la urmatorii reprezentanti:
Denisa Dumitrascu, Catalina Baciu - Colegiul National "Constantin Cantacuzino" Targoviste
Anda Sandu - Colegiul National "Ienachita Vacarescu" Targoviste
Bianca Dumitru - Colegiul National "Ion Ghica" Targoviste
Alexandra Stanescu - Colegiul National "Nicolae Titulescu" Pucioasa
Sabina Fratila - Colegiul National "Constantin Carabella" Targoviste.
Va asteptam!

Oameni de rahat intr-un oras cu vointa!

E seara. Tocmai am venit de la filarmonica. Am nişte draci cat China de mare, tocmai pentru ca nu pot sa-i mai înghit pe toţi ăştia care nu fac altceva decât sa comenteze fără rost la adresa celor care îşi dau silinţa să facă ceva cu adevărat util. Am asistat la cearta a doua (sau mai multe) persoane: un iubitor de teatru şi un insider al teatrului „Tony Bulandra”.

Ştiţi care e problema oameni buni? Eu cunosc teatrul acesta de pe vremea când erau 2 spectatori în sală şi am susţinut şi am făcut campanii „verbale” peste puterea mea acestui teatru şi actorilor care se urcă joacă cu entuziasm pe scenă în ciuda spectatorilor care vorbesc la telefon sau îşi povestesc copilăria în timpul piesei.

Constat cu mare mâhnire că de fapt aceşti oameni ai casei, gazdele, nu ne mai dau voie să înţelegem arta şi ne taie aripile de fiecare dată când vrem sa facem ceva cu adevărat util. Nu mi se pare nimic anormal faptul că un tip a filmat „printre scaune”, chiar dacă lucrul acesta este interzis. A făcut un lucru ilegal, dar nu imoral. Aşa că…ruşine celor care se pare că sunt aşa de corecţi şi acţionează doar în instanţă pentru a-şi rezolva problemele de orice tip.

Apropo, în timpul Festivalului Babel ed astă vară, când în ziarul Dâmboviţa s-a găsit doamna Oprescu să scrie, printre altele, că în grădina de vară a teatrului au putut fi observate prezervative (articol însoţit de imagini), nu am mai stat pe gânduri şi am venit la teatru, tocmai pentru că eram sigură că un scandal se va ivi…

Domnul Ranin, mi-a spus: „Plec de la teatru!”. Nu mi+a venit să cred, l-a rugat de câteva ori să rămână pentru că avem nevoie de dumnealui. Acum, de câte ori îl văd am senzaţia de bine şi chiar cred că şi rugăminţile mele au contribuit la faptul că a rămas.

Ador teatrul acesta şi aş face orice. Nu-mi pasă de seminţe uneori; sunt cufundată în poveste şi o trăiesc acolo. Au fost piese la care m-a buşit plânsul (Hot Summer Over Iza) şi atunci am înţeles că nici prezervativele din grădina de vară sau sala goală nu mă vor face să renunţ la teatru.

Oricum, sunt atâtea istorii care mă leagă de teatrul acesta şi pentru asta tresar de fiecare dată când d-nul Jipa spune: „Dragi spectatori, va rugăm să vă ocupaţi locurile în sală. Pentru o bună desfăşurare a spectacolului vă rugăm să opriţi funcţionarea telefoanelor mobile. Filmatul şi fotografierea sunt strict interzise. Vă urăm vizionare plăcută! ”.

Tresar…ăsta e cuvântul care mă leagă de teatru. Ar fi bine ca şi voi, insiderii să înţelegeţi tresăririle noastre şi să vă gândiţi că şi noi simţim… şi încă mult!

Apropo, am pus aici si cateva filmulete de la filarmonica. Sper sa va placa si sa va conving sa veniti.

Cei de filarmonica inteleg actiunea mea si sunt sigura ca nu ma voi trezi cu vre-o citetie pe-acasa!!

Nebunie

Eu şi-o lume de nebuni

Ascunsă după nori de-amărăciune

Uitare

...vis nemărginit

Speranţă

...cenuşă nesecată

***

Zdrenţăresc trăgând de amintiri

Şi cred...în tine

...vis nebun!

Europeanul din mine

Cine s-ar fi aşteptat vreodată că oţelul şi cărbunele vor reuşi să ne unească într-o comunitate atât de complexă?
Lăsând la o parte extinderea geografică propriu-zisă, care nu înseamnă foarte mult pentru omul de rând, organizarea Uniunii Europene într-un ansamblu inter-dependent, oferă din start mai multe avantaje faţă de oportunităţile României, mai ales la acest moment, fie că vorbim de interesele salariatului, agricultorului, studentului, şomerului, etc.
În România anilor 2007-2008 Uniunea Europeană nu şi-a pus extrem de tare amprenta asupra omului obijnuit, tocmai pentru că el, înţelege fireşte, în primul rând prin U.E., acea ameliorare materială care-l interesează cu adevărat.
Puţini sunt aceea (raportat la numărul populaţiei) care accesează proiecte europene sau se adresează diferitelor instanţe europene în cazul neeficienţei româneşti (întâlnită la tot pasul, ce-i drept).
Sincer, românii mi se par în acest moment atât de sătuli de viaţa pe care o duc, de condiţia destul de nepotrivită pentru un cetăţean (mai ales european) ce se achită lunar la stat pentru nimicul de care beneficiază, încât nu cred că-l mai interesează foarte tare ce înseamnă cu adevărat U.E. şi ce vreau ea de la noi.
Este explicabil fenomenul într-o ţară în care comunismul încă mai dăinuie pe la colţurile tribunalelor, spitalelor sau şcolilor, într-o ţară în care orice manifestare cu privire la o viaţă decentă devine frustare, într-o ţară în care dreptul cetăţeanului înseamnă de fapt dreptul către cel care ţi-l oferă.
România, mai exact românii, nu cred că mai au aşteptări de la U.E.; apartenenţa lor la această comunitate se dizolvă cu fiecare zi în care vad aceleaşi străzi pline de gropi şi aceeaşi conducători care îşi spală rufele în faţa unei întregi naţiuni.
Am bănuit de la început că U.E. înseamnă pentru România doar un contract prăfuit, în biroul prezidenţial pe baza căruia tot băieţii deştepţi profită şi îşi măresc conturile de la o zi la alta.
Ei bine, omanenii de rând, mai ales noi, tinerii, aşteptăm să fim cei care vor încerca să ofere un viitor mai bun (ce seamănă cu slogan electoral) României pentru că dacă ar avea gură să strige, vai de urechile noastre.
Important până la urmă este cât îşi doreşte fiecare să devină european şi cât de multe face în acest sens. Sunt convinsă că mai mult de jumătate din clasa de mijloc (dacă există...) nu ştie câte ţări conţine U.E. în acest moment, sau care sunt principalele instituţii europene.
Evident că ne dorim un viitor mai bun, până la urmă este un lucru firesc, dar noi oamenii şi mai ales românii, trebuie să învăţăm că o ţară nu trebuie lăsată pe mâna unor oameni care poate au avut prea mult noroc...
Şi noi putem să ne conducem ţara, începând prin a ne schimba pe noi, a ne îndrepta mentalităţile către schimbare, chiar dacă ea nu pare a fi atât de uşoară.
România, clar, are nevoie de schimbare, iar schimbare nu o aduce neeapărat un Guvern sau un preşedinte nou; schimbarea stă în noi şi în capacitatea noastră de a ne îndrepta cu adevărat către portiţele deschise spre o viaţă mai bună.
Din punctul meu de vedere, U.E. reprezintă o portiţă pentru acele câteva milioane de oameni care au plecat să muncească în alte ţări, depăşindu-şi condiţia şi lăsând în urmă, fără regrete, o ţară care nu are ca scop asigurarea unui trai decent tuturor cetăţenilor.
Rămâne, până la urmă, la atitudinea fiecăruia, cât de tare îşi doreşte să se schimbe. Se spune că şi cele mai lungi călătorii încep cu primul pas!