Cine s-ar fi aşteptat vreodată că oţelul şi cărbunele vor reuşi să ne unească într-o comunitate atât de complexă?
Lăsând la o parte extinderea geografică propriu-zisă, care nu înseamnă foarte mult pentru omul de rând, organizarea Uniunii Europene într-un ansamblu inter-dependent, oferă din start mai multe avantaje faţă de oportunităţile României, mai ales la acest moment, fie că vorbim de interesele salariatului, agricultorului, studentului, şomerului, etc.
În România anilor 2007-2008 Uniunea Europeană nu şi-a pus extrem de tare amprenta asupra omului obijnuit, tocmai pentru că el, înţelege fireşte, în primul rând prin U.E., acea ameliorare materială care-l interesează cu adevărat.
Puţini sunt aceea (raportat la numărul populaţiei) care accesează proiecte europene sau se adresează diferitelor instanţe europene în cazul neeficienţei româneşti (întâlnită la tot pasul, ce-i drept).
Sincer, românii mi se par în acest moment atât de sătuli de viaţa pe care o duc, de condiţia destul de nepotrivită pentru un cetăţean (mai ales european) ce se achită lunar la stat pentru nimicul de care beneficiază, încât nu cred că-l mai interesează foarte tare ce înseamnă cu adevărat U.E. şi ce vreau ea de la noi.
Este explicabil fenomenul într-o ţară în care comunismul încă mai dăinuie pe la colţurile tribunalelor, spitalelor sau şcolilor, într-o ţară în care orice manifestare cu privire la o viaţă decentă devine frustare, într-o ţară în care dreptul cetăţeanului înseamnă de fapt dreptul către cel care ţi-l oferă.
România, mai exact românii, nu cred că mai au aşteptări de la U.E.; apartenenţa lor la această comunitate se dizolvă cu fiecare zi în care vad aceleaşi străzi pline de gropi şi aceeaşi conducători care îşi spală rufele în faţa unei întregi naţiuni.
Am bănuit de la început că U.E. înseamnă pentru România doar un contract prăfuit, în biroul prezidenţial pe baza căruia tot băieţii deştepţi profită şi îşi măresc conturile de la o zi la alta.
Ei bine, omanenii de rând, mai ales noi, tinerii, aşteptăm să fim cei care vor încerca să ofere un viitor mai bun (ce seamănă cu slogan electoral) României pentru că dacă ar avea gură să strige, vai de urechile noastre.
Important până la urmă este cât îşi doreşte fiecare să devină european şi cât de multe face în acest sens. Sunt convinsă că mai mult de jumătate din clasa de mijloc (dacă există...) nu ştie câte ţări conţine U.E. în acest moment, sau care sunt principalele instituţii europene.
Evident că ne dorim un viitor mai bun, până la urmă este un lucru firesc, dar noi oamenii şi mai ales românii, trebuie să învăţăm că o ţară nu trebuie lăsată pe mâna unor oameni care poate au avut prea mult noroc...
Şi noi putem să ne conducem ţara, începând prin a ne schimba pe noi, a ne îndrepta mentalităţile către schimbare, chiar dacă ea nu pare a fi atât de uşoară.
România, clar, are nevoie de schimbare, iar schimbare nu o aduce neeapărat un Guvern sau un preşedinte nou; schimbarea stă în noi şi în capacitatea noastră de a ne îndrepta cu adevărat către portiţele deschise spre o viaţă mai bună.
Din punctul meu de vedere, U.E. reprezintă o portiţă pentru acele câteva milioane de oameni care au plecat să muncească în alte ţări, depăşindu-şi condiţia şi lăsând în urmă, fără regrete, o ţară care nu are ca scop asigurarea unui trai decent tuturor cetăţenilor.
Rămâne, până la urmă, la atitudinea fiecăruia, cât de tare îşi doreşte să se schimbe. Se spune că şi cele mai lungi călătorii încep cu primul pas!
Lăsând la o parte extinderea geografică propriu-zisă, care nu înseamnă foarte mult pentru omul de rând, organizarea Uniunii Europene într-un ansamblu inter-dependent, oferă din start mai multe avantaje faţă de oportunităţile României, mai ales la acest moment, fie că vorbim de interesele salariatului, agricultorului, studentului, şomerului, etc.
În România anilor 2007-2008 Uniunea Europeană nu şi-a pus extrem de tare amprenta asupra omului obijnuit, tocmai pentru că el, înţelege fireşte, în primul rând prin U.E., acea ameliorare materială care-l interesează cu adevărat.
Puţini sunt aceea (raportat la numărul populaţiei) care accesează proiecte europene sau se adresează diferitelor instanţe europene în cazul neeficienţei româneşti (întâlnită la tot pasul, ce-i drept).
Sincer, românii mi se par în acest moment atât de sătuli de viaţa pe care o duc, de condiţia destul de nepotrivită pentru un cetăţean (mai ales european) ce se achită lunar la stat pentru nimicul de care beneficiază, încât nu cred că-l mai interesează foarte tare ce înseamnă cu adevărat U.E. şi ce vreau ea de la noi.
Este explicabil fenomenul într-o ţară în care comunismul încă mai dăinuie pe la colţurile tribunalelor, spitalelor sau şcolilor, într-o ţară în care orice manifestare cu privire la o viaţă decentă devine frustare, într-o ţară în care dreptul cetăţeanului înseamnă de fapt dreptul către cel care ţi-l oferă.
România, mai exact românii, nu cred că mai au aşteptări de la U.E.; apartenenţa lor la această comunitate se dizolvă cu fiecare zi în care vad aceleaşi străzi pline de gropi şi aceeaşi conducători care îşi spală rufele în faţa unei întregi naţiuni.
Am bănuit de la început că U.E. înseamnă pentru România doar un contract prăfuit, în biroul prezidenţial pe baza căruia tot băieţii deştepţi profită şi îşi măresc conturile de la o zi la alta.
Ei bine, omanenii de rând, mai ales noi, tinerii, aşteptăm să fim cei care vor încerca să ofere un viitor mai bun (ce seamănă cu slogan electoral) României pentru că dacă ar avea gură să strige, vai de urechile noastre.
Important până la urmă este cât îşi doreşte fiecare să devină european şi cât de multe face în acest sens. Sunt convinsă că mai mult de jumătate din clasa de mijloc (dacă există...) nu ştie câte ţări conţine U.E. în acest moment, sau care sunt principalele instituţii europene.
Evident că ne dorim un viitor mai bun, până la urmă este un lucru firesc, dar noi oamenii şi mai ales românii, trebuie să învăţăm că o ţară nu trebuie lăsată pe mâna unor oameni care poate au avut prea mult noroc...
Şi noi putem să ne conducem ţara, începând prin a ne schimba pe noi, a ne îndrepta mentalităţile către schimbare, chiar dacă ea nu pare a fi atât de uşoară.
România, clar, are nevoie de schimbare, iar schimbare nu o aduce neeapărat un Guvern sau un preşedinte nou; schimbarea stă în noi şi în capacitatea noastră de a ne îndrepta cu adevărat către portiţele deschise spre o viaţă mai bună.
Din punctul meu de vedere, U.E. reprezintă o portiţă pentru acele câteva milioane de oameni care au plecat să muncească în alte ţări, depăşindu-şi condiţia şi lăsând în urmă, fără regrete, o ţară care nu are ca scop asigurarea unui trai decent tuturor cetăţenilor.
Rămâne, până la urmă, la atitudinea fiecăruia, cât de tare îşi doreşte să se schimbe. Se spune că şi cele mai lungi călătorii încep cu primul pas!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu