„N-aş crede că lumea e artă... o capodoperă desăvârşită, în prag de explozie, cred doar că e finită...”
Astăzi m-am uitat la un film; nu ştiu cum se cheamă pentru că nu l-am văzut de la început. Doamne! Îmi pare rău ca a trecut aşa de mult din viaţa mea fără să fac nimic vizibil, fără să mă mulţumesc de mine.
Am plâns. Doamne, de când nu am mai plâns aşa de tare la un film. Simţeam că peste 2 zile mor. Şi de fapt aşa şi este. Viaţa este atât de scurtă, iar eu sunt atât de mică şi neînsemnată în toată povestea asta finită.
Nu îmi vine să cred că peste 100 de ani pe vremea asta nu o să mai fiu. Nu pot să mă obişnuiesc cu gândul ăsta. Şi acum mă buşeşete plânsul pentru că îmi dau seama că lumea mă va uita, că voi româane într-o poză veche, care peste 300 de ani va dispărea şi nimeni nu va şti că am fost şi eu pe aici.
Îi regert aşa de tare pe toţi oamenii care sunt funcţionari, care lucrează cu ziua, pentru că nu dau nimic pe viaţa lor, pentru că va trece extrem de repede...pentru că ne vom uita în urmă şi vom vdea că nu am rămas decât un mormânt...decât fum şi apoi nimic.
Cum poţi să trăieşti doar pentru a avea bani, doar a avra cu ce să trăieşti? Doamne, aş da totul pentru încă o clipă de viaţă.
Stau şi mă gândesc la oamenii foarte bolnavi care ştiu că pot muri în orice clipă. Doamne, este îngrozitor! Cum poţi să crezi că mâine n-o să mai fi?
Nu mai pot continua. Îmi vine să urlu...şi asta doar pentru că avem o singură viaţă!
